Sânmiclăuş - Bethlen

Imagini exterioare

Imagini interioare

Anexe

Imagini de arhiva

Planuri

Harti

Descriere

Palatul Bethlen de la Sânmiclăuș este o construcție unică în genul ei: aflată la limita dintre Renaștere și Baroc, clădirea a fost ridicată de Miklos Bethlen (1642-1716) după planurile pe care el însuși le-a realizat.

Planul palatului, un pătrat fără curte interioară, cu colțurile marcate de volume asemănătore unor turnuri, amintește de planurile de factură renascentista ale castelelor de la Cetatea de Baltă și Ozd.
Modificările aduse de Bethlen acestui tip de plan includ diminuarea dimensiunilor a două dintre ”turnuri” și introducerea, între ele, a unei spectaculoase logii pe două etaje, deschise spre Mureș.

Spațiu interior al palatului este organizat cartezian, fiind împărțit în nouă zone identice ca dimensiuni. Camerele sunt acoperite cu bolți renascentiste, acoperite la rândul lor cu stucaturi colorate.

Atât la interior cât și la exterior ușile și ferestrele păstrează ancadramente din piatră, sculptate în manieră renascentistă. La exterior însă, ancadramentele de la parter ale ferestrelor au fost modificate la mijlocul sec. XVIII de Franz Schweininger, care a încercat să dea clădirii o alură barocă, prin introducerea în ornamentația ancadramentelor a unor mici scoici sculptate.

Pe fațada de nord, la partea superoară a ancadramentul de deasupra intrării principale în palat, se poate vedea blazonul familiei Bethlen de Bethlen, un șarpe încoronat, ținând în gură o sferă cu o cruce deasupra. Sfera reprezintă globul pământesc, iar împreună cu crucea sugerează, suveranitatea lui Hristos asupra lumii. Sfera purtând crucea este în general un simbol al autorității, dar semnifică și datoria purtătorului de a apăra credința.
Pe aceeși fațadă, alte două intrări secundare fac accesul direct în corpurile-turnuri.

Pe fațada de vest se găsesc alte două intrări, una intr-unul din cele două corpuri-turn, iar cealaltă asigurînd accesul în subsol, și o inscripție cu anul 1853 și un blazon (în jurul acestui an, palatul trecea din posesia familiei Bethlen în posesia familiei Bruckenthal, care îl transformă în școală agricolă).

Pe fațada de sud care dă spre Târnava Mică, palatul se deschide spre peisaj prin loggia deja menționată, care constă în două rânduri de arce susținute de coloane robuste. Decorațiunile de inspirație renascentistă care împodobesc această fațadă poartă amprenta amatorismului celui care le-a gândit, dar conferă construcției unicitate și un aer pitoresc caracteristic. La interior, loggia, acoperită astăzi cu un tavan, a fost probabil acoperită inițial cu bolți, ale căror puncte de naștere se păstrează și astăzi încastrate în perete.

Pe fațada de est se află un mic balcon, asemănător cu cel de palatul familiei Kálnoky, de la Micloșoara, jud. Covasna.

Tencuiala păstrează urme de asize, iar ferestrele din corpurile turn păstrează urmele unor stucaturi de influență romantică, atestând intervenții de secol XIX.

Palatului i se adaugă în 1686-1689 o fortificație constînd în ziduri de apărare, cinci bastioane și un șanț de apă, dar din fortificație nu se mai păstrează astăzi nimic.

Istoric

Miklos Bethlen, comandatarul și arhitectul palatului de la Sânmiclăuș, făcea parte din importanta familie nobiliară Bethlen de Bethlen. Tatăl său, Janos Bethlen, om de încredere al principilor Gheorghe Rakoczi I si Gheorghe Rakoczi II, devine, sub Mihai Apaffi I, cancelar al Transilvaniei. Într-o perioadă în care Transilvania se afla într-o poziție delicată, prinsă la mijloc între cele două mari imperii, Otoman și Habsburgic, fiind în plus tulburată de conflictele religioase dintre catolici și protestanți, Janos Bethlen și apoi Miklos Bethlen, au jucat un rol determinant în viața Principatului, luptând pentru păstrarea independenței Transilvaniei și drepturile protestanților din Principat.

Tânarul Miklos Bethlen urmează întâi colegiile de la Alba-Iulia și Cluj, apoi, la 19 ani pleacă să își continue studiile în principalele centre de cultură ale lumii protestante europene, la Heidelberg (în 1661), Utrecht și Leyden (în1663). De asemenea, întreprinde călătorii prin Europa, familiarizându-se cu mediile sociale, culturale și politice din Franța, Germania, Olanda, Anglia și catolica Italie. La întoarcerea în țară, se îndeletnicește cu scrisul, tipărind texte (“Austriacae austeritatis continuatio”,”Apologia ministrorum”,”Moribunda Transylvania”) menite să informeze publicul european asupra abuzurilor Contra-Reformei în Ungaria (aflată sub stăpânire Habsburgică).

Pe plan politic, Miklos Bethlen se implică în acțiunile conspirative ale maghiarilor din Imperiulul Habsburgic împotriva austriecilor și militează pentru păstrarea independenței Transilvaniei, întreținând relații diplomatice cu Franța și argumentând în fața lui Mihai Apaffi I necesitatea de a încheia alianțe cu rivalii Imperiului Habsburgic din Europa Occidentală.

În 1676, Mihai Apafi dă ordin ca Miklos Bethlen, împreună cu Beldi Pal, să fie închiși în cetatea Făgărașului, suspectați fiind că încearcă să creeze o mișcare dizidentă în cadrul principatului, prin exploatarea nemulțumirile sașilor și secuilor. Un an mai târziu, sunt eliberați amândoi.

În ultimii ani ai secolului XVII, când Transilvania intră totuși sub dominație habsburgică, Miklos Bethlen merge la Viena pentru a negocia statutul Transilvaniei în cadrul Imperiului și reușește să obțină în 1690 semnarea Diplomei Leopoldine, prin care Transilvania e declarată provincie autonomă a Imperiului, primind astfel libertăți administrative, religioase, fiscale și militare însemnate. Un an mai târziu, Miklos Bethlen pierde alegerile pentru funcția de guvernator al Transilvaniei, la numai 6 voturi diferență de György Banffy. Miklos Bethlen devine cancelar, iar în 1696 este innobilat conte și primește 40.000 de forinți de rhin.

În 1704, persecuțiilor austriecilor împotriva protestanților din Transilvania îl determină pe Miklos Bethlen să scrie un pamflet, pe care încearcă să îl trimită ambasadorilor Olandei și Angliei la Viena. Manuscrisul este însă interceptat, iar Miklos Bethlen este acuzat de trădare. Începând cu acest moment și până în 1716, Miklos Bethlen își petrece viața în captivitate. În 1708 este transporat la Viena pentru a fi judecat, dar procesul întârzie. Între timp, Miklos Bethlen își scrie memoriile, “Sudores et cruces Nicolai comitis de Bethlen”, act istoric și literar fundamental pentru înțelegerea gândirii lui Miklos Bethlen și a epocii sale.

Din punct de vedere “domestic”, Miklos Bethlen construiește în perioada 1668-1683 un palat la moșia de la Sânmiclăuș (magh. Bethlenszentmiklos), moșie aflată în posesia familiei încă din secolul XIV. Familiarizat cu arhitectura din anii de studii la Utrecht și Leyden, pasionat de arhitectură în măsura în care traduce, la întoarcerea în țară, un tratat german de arhitectură (niciodată publicat), Miklos Bethlen își face singur planurile palatului. Pentru o persoană altfel aliniată la gusturile și modele vest-europene, Miklos Bethlen face prin palatul de la Sanmilăuș dovada unor înclinații marcate puternic de tradiția locală: într-o Europă barocă, palatul de la Sânmiclăuș păstrează un aspect de Renaștere târzie.

Palatului i se adaugă în 1686-1689 o fortificație constînd în ziduri de apărare, cinci bastioane și un șanț de apă, din care nu se mai păstrează nimic.

În 1765 palatul este modificat în stil baroc de către Franz Schweininger, care adaugă ancadramentelor ușilor și ferestrelor de la parter, în exterior, decorațiuni baroce sub formă de scoici.

În deceniul al cincilea al secolului XIX, domeniul trece din posesia familiei Bethlen în posesia familiei Bruckenthal, care renovează palatul și îl transformă în școală agricolă.

În 1918 domeniul intră în posesia statului, iar în timpul regimului comunist palatul devine parte a IAS-ului Jidvei.

Astăzi palatul este în proprietate privată, dar neutilizat.

Proiect editorial online
finanţat de Administraţia
Fondului Cultural Naţional